Cojocul de Vădastra a trecut de la o generaţie la alta fără a se cunoaşte de când datează începuturile lui. Aşa cum am precizat în introducerea acestei lucări este foarte probabil ca el să fie vechi de şase mii de ani, să fi fost contemporan cu ceramica neolitică.
Cert este că cel mai târziu din evul mediu meşteşugul s-a transmis de la meşter la ucenic întocmai. Aşa l-a moştenit Dumitru Liceanu de la tatăl său, mare meşter cojocar, renumit în zonă, care l-a rândul lui l-a preluat de la înaintaşi.
În cele ce urmează voi prezenta modul în care se confecţionează un cojoc de Vădastra, aşa cum a relatat meşterul Dumitru Liceanu.
Confecţionarea cojocului de Vădastra
De la animalul viu la pielea pentru cojocul obişnuit sau la iră
Pentru cojoc se foloseşte piele de oaie. După sacrificarea animalului pielea se jupoaie după efectuarea unei singure tăieturi pe burtă. Următoarea operaţie este sărarea pe interior şi păstrarea în sare timp de 24 de ore după care se pune la uscat. După 10-15 zile, timp în care pielea s-a uscat, se pune la argăseală (tăbăcit), cu sare şi tărâţe de grâu. Această operaţie necesită la rândul ei alte 10-15 zile, în funcţie de oaie, mai puţine zile, dacă oaie este mai tânără, mai mică şi mai multe zile dacă e mai mare, mai bătrână.
După argăsit pielea se usucă iarăşi, se spală pe faţa cu lână, se dă sarea jos să nu tragă umezeală pe parcurs. Pielea se întinde şi se făţuie (răzuie) cu ajutorul pietrei de cojoace şi a unei gripci (o lamă cu un mâner de lemn). Lâna se lasă ca lungime de la început cum se doreşte, poate fi de o palmă la cojoacele mari, de purtare şi foarte scurtă la cojoacele de sărbătoare iar pielea ce devine iră (suport pentru coaserea decorului), rămâne fără pic de lână.
În această fază, după răzuire, pielea este gata de croit. Croiala se face după măsura persoanei ce va purta cojocul. La cojocul mare, de purtare, intră mai multe piei iar la cel mic (pieptar), se folosesc trei piei de miel sau două de oaie. Încheiem prezentarea cojocului de purtare, precizând că după croială părţile se coseau între ele şi se finaliza cojocul. Acesta era folosit intens în vechime, căci iarna oamenii adesea erau nevoiţi să facă drumuri lungi la lemne, la moară, prin târguri îndepărtate să-şi vândă produsele şi cojocul era cel mai bun aliat contra gerurilor şi frigului ce caracterizau iernile de altădată.
Există mai multe diferenţe între confecţionarea cojocului şi pieptarului de purtare şi cel de sărbătoare, cu decor, numit cojoc de Vădastra. Astfel pentru cojocul de Vădastra sunt necesare, în plus, pieile ce se aplică peste cojocul propriu-zis, piei pe care se coase decorul, piei ce poartă numele de iră. Aceste piei necesită un tratament special, tratamentul cu var, ce are loc între sărare şi argăseală. Pielea cu lână stă în var cel puţin 10 zile, până cade lâna, apoi se curăţă cu gripca lâna de pe piele şi se spală în trei-patru ape până se albeşte şi se pune în piatră acră. Cu timpul în locul pietrei acre s-a procedat ca şi în cazul cojocului de purtare, adică s-a folosit argăseala. Pielea tratată cu piatră acră este mai tare, ca o coală, ca după apretare, în consecinţă mai uşor de cusut. Pielea tratată cu argăseală este mai moale şi mai greu de cusut. După această etapă a tratării cu piatră acră se croiesc cele patru bucăţi ce vor forma cojocul.
Cum se cos cele patru ire ce formează decorul
Cojocul de Vădastra, după croială şi mod de închidere, are două variante, anume, cea bărbătească, cu închidere laterală, cu nasturi pe partea stângă, de la subraţ în jos, şi cea femeiască, cu închidere în faţă. Cu timpul, fiind acest tip de închidere mai practic, mai comod, a fost adoptat şi pentru cojoacele de bărbaţi.
Spatele e alcătuit din două bucăţi, una sus, ce coboară cu o prelungire în jos pe centru, în forma literei ‘V’ iar a doua este un dreptunghi căruia în partea de sus îi lipseşte o parte, în formă de pătrat, în zona în care pătrunde ‘V’-ul din partea de sus. Celelalte două bucăţi se croiesc pentru a forma piepţii.
După croirea celor patru părţi urmează decorarea, umplerea acestora cu cusături. Pe cojocul de Vădastra întâlnim diverse nuanţe de verde, roşu, albastru, negru, mov, maro. Nu se folosesc culorile galben, roz, alb şi alte culori calde, pastelate. Pentru coaserea decorului se face marcarea registrelor de lucru. Trasarea acestora se făcea în mod tradiţional cu cerneală, cu tocul.
Primul element decorativ este drumul robilor, cu rol de a delimita registrele. Peste trasarea cu cerneală se dau găuri cu zambaua pentru a se coase mai uşor. Zambaua este un instrument ce seamănă cu o furculiţă şi are două vârfuri ascuţite ce perforează pielea pentru a se coase mai uşor. Drumul robilor se coase întotdeauna cu verde, din două părţi, în cruce.
Al doilea element decorativ ce se coase pe cojoc este bulina. Se fac şiruri de buline mici ce pot avea toate culorile cojocului. Bulinele sunt apoi înconjurate de un fel de opturi, cerculeţe ce le unesc, le leagă. După aceste opturi se fac bobiţele, adică punctele din centrul bulinei şi, uneori, punctele ce se află în cele patru părţi ale bulinei. Bobiţele pot avea toate aceeeaşi culoare dar pot avea şi culori diferite.
Elementul următor de decor, în ordinea cusutului pe iră îl reprezintă rozeta. Pe cojoc se pot observa rozete de diferite mărimi, după necesitatea umplerii spaţiului, dar în general sunt două tipuri, mai mari şi mai mici. Rozetele arată ca nişte flori cu petale, a căror număr variază de la 6-7 până la 20, depinde de meşter, cum vrea să le coase. Unele rozete au petale drepte, altele sunt înclinate, în genul unei morişti. Rozetele mici au o bobiţă în centru iar cele mari pot avea o bobiţă sau o bulină în centru. Bobiţe sunt şi în vârful fiecărei petale. Rozetele mari, ca şi şirurile de buline au contur, sunt încadrate, de drumul robilor, cu rol de marcare a registrelor cum s-a precizat deja.
Lalelele sunt următoarele elemente decorative ce se cos pe cojocul de Vădastra. Ele se fac din 4-8 şnururi, ce au 2-3 culori ce alternează. În mijloc au umplutură şi uneori o bobiţă. Bobiţe se folosesc şi pentru cele patru colţuri ale lalelei sau în zona vârfului, pentru a demarca şnururile, petalele lalelei.
Merişoare se numesc următoarele elemente decorative. Se lucrează în două culori ce alternează şi între ele se află o bobiţă. Ele se numesc merişoare dar seamănă mai mult cu o semilună sau cu o inimioară.
Realizarea cojocului
La final se adună toate piesele necesare cojocului de Vădastra - cele patru părţi cusute cu elemente de decor, celelalte părţi croite, cu blană scurtă, găitanul, zagaraua, nasturii, pentru încheierea pieptarului.
Mai întâi cele două părţi ce formează spatele se unesc cu ajutorul găitanului. Acesta este un şnur negru ce se face de către femei cu croşeta sau igliţa. Spaţiul dintre cele două bucăţi încheiate cu ajutorul găitanului este cusut direct pe partea cu blană. Adesea această zonă rămâne predominant albă, culoarea pielii de oaie.
După aplicarea găitanului şi unirea celor două bucăţi de spate se aplică zagaraua. Prin zagara înţelegem blăniţa neagră de miel ce se pune de jur împrejur-la poale, la nasturi, în jurul gâtului şi o fâşie de la subraţ în jos. După zagara abia se pune blăniţa pe interior. Aceasta trebuie să fie piele de miel alb tăiat când e blana cu lână de 1-1,5 cm lungime. Se ataşează pielea peste blăniţă şi se încheie spatele cu piepţii în zona umerilor şi pe lateral după care se tiveşte în jurul gâtului şi la subţiori. Nasturii se pun ultimii. Ei se fac de către meşter, fiecare în parte, din câte o fâşie de piele de aproximativ 15 cm lungime şi 3 cm lăţime cu ajutorul unei sule de nasturi.
Aceasta este povestea confecţionării cojocului, cam tehnică poate, dar este aşa cum a relatat-o meşterul. În cele ce urmează pentru a afla mai multe despre meşter şi meşteşug voi reda un interviu pe care l-am luat cu un an în urmă.
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.
Cojocul de Vădastra a trecut de la o generaţie la alta fără a se cunoaşte de când datează începuturile lui. Aşa cum am precizat în introducerea acestei lucări este foarte probabil ca el să fie vechi de şase mii de ani, să fi fost contemporan cu ceramica neolitică.
Cert este că cel mai târziu din evul mediu meşteşugul s-a transmis de la meşter la ucenic întocmai. Aşa l-a moştenit Dumitru Liceanu de la tatăl său, mare meşter cojocar, renumit în zonă, care l-a rândul lui l-a preluat de la înaintaşi.
În cele ce urmează voi prezenta modul în care se confecţionează un cojoc de Vădastra, aşa cum a relatat meşterul Dumitru Liceanu.
Confecţionarea cojocului de Vădastra
De la animalul viu la pielea pentru cojocul obişnuit sau la iră
Pentru cojoc se foloseşte piele de oaie. După sacrificarea animalului pielea se jupoaie după efectuarea unei singure tăieturi pe burtă. Următoarea operaţie este sărarea pe interior şi păstrarea în sare timp de 24 de ore după care se pune la uscat. După 10-15 zile, timp în care pielea s-a uscat, se pune la argăseală (tăbăcit), cu sare şi tărâţe de grâu. Această operaţie necesită la rândul ei alte 10-15 zile, în funcţie de oaie, mai puţine zile, dacă oaie este mai tânără, mai mică şi mai multe zile dacă e mai mare, mai bătrână.
După argăsit pielea se usucă iarăşi, se spală pe faţa cu lână, se dă sarea jos să nu tragă umezeală pe parcurs. Pielea se întinde şi se făţuie (răzuie) cu ajutorul pietrei de cojoace şi a unei gripci (o lamă cu un mâner de lemn). Lâna se lasă ca lungime de la început cum se doreşte, poate fi de o palmă la cojoacele mari, de purtare şi foarte scurtă la cojoacele de sărbătoare iar pielea ce devine iră (suport pentru coaserea decorului), rămâne fără pic de lână.
În această fază, după răzuire, pielea este gata de croit. Croiala se face după măsura persoanei ce va purta cojocul. La cojocul mare, de purtare, intră mai multe piei iar la cel mic (pieptar), se folosesc trei piei de miel sau două de oaie. Încheiem prezentarea cojocului de purtare, precizând că după croială părţile se coseau între ele şi se finaliza cojocul. Acesta era folosit intens în vechime, căci iarna oamenii adesea erau nevoiţi să facă drumuri lungi la lemne, la moară, prin târguri îndepărtate să-şi vândă produsele şi cojocul era cel mai bun aliat contra gerurilor şi frigului ce caracterizau iernile de altădată.
Există mai multe diferenţe între confecţionarea cojocului şi pieptarului de purtare şi cel de sărbătoare, cu decor, numit cojoc de Vădastra. Astfel pentru cojocul de Vădastra sunt necesare, în plus, pieile ce se aplică peste cojocul propriu-zis, piei pe care se coase decorul, piei ce poartă numele de iră. Aceste piei necesită un tratament special, tratamentul cu var, ce are loc între sărare şi argăseală. Pielea cu lână stă în var cel puţin 10 zile, până cade lâna, apoi se curăţă cu gripca lâna de pe piele şi se spală în trei-patru ape până se albeşte şi se pune în piatră acră. Cu timpul în locul pietrei acre s-a procedat ca şi în cazul cojocului de purtare, adică s-a folosit argăseala. Pielea tratată cu piatră acră este mai tare, ca o coală, ca după apretare, în consecinţă mai uşor de cusut. Pielea tratată cu argăseală este mai moale şi mai greu de cusut. După această etapă a tratării cu piatră acră se croiesc cele patru bucăţi ce vor forma cojocul.
Cum se cos cele patru ire ce formează decorul
Cojocul de Vădastra, după croială şi mod de închidere, are două variante, anume, cea bărbătească, cu închidere laterală, cu nasturi pe partea stângă, de la subraţ în jos, şi cea femeiască, cu închidere în faţă. Cu timpul, fiind acest tip de închidere mai practic, mai comod, a fost adoptat şi pentru cojoacele de bărbaţi.
Spatele e alcătuit din două bucăţi, una sus, ce coboară cu o prelungire în jos pe centru, în forma literei ‘V’ iar a doua este un dreptunghi căruia în partea de sus îi lipseşte o parte, în formă de pătrat, în zona în care pătrunde ‘V’-ul din partea de sus. Celelalte două bucăţi se croiesc pentru a forma piepţii.
După croirea celor patru părţi urmează decorarea, umplerea acestora cu cusături. Pe cojocul de Vădastra întâlnim diverse nuanţe de verde, roşu, albastru, negru, mov, maro. Nu se folosesc culorile galben, roz, alb şi alte culori calde, pastelate. Pentru coaserea decorului se face marcarea registrelor de lucru. Trasarea acestora se făcea în mod tradiţional cu cerneală, cu tocul.
Primul element decorativ este drumul robilor, cu rol de a delimita registrele. Peste trasarea cu cerneală se dau găuri cu zambaua pentru a se coase mai uşor. Zambaua este un instrument ce seamănă cu o furculiţă şi are două vârfuri ascuţite ce perforează pielea pentru a se coase mai uşor. Drumul robilor se coase întotdeauna cu verde, din două părţi, în cruce.
Al doilea element decorativ ce se coase pe cojoc este bulina. Se fac şiruri de buline mici ce pot avea toate culorile cojocului. Bulinele sunt apoi înconjurate de un fel de opturi, cerculeţe ce le unesc, le leagă. După aceste opturi se fac bobiţele, adică punctele din centrul bulinei şi, uneori, punctele ce se află în cele patru părţi ale bulinei. Bobiţele pot avea toate aceeeaşi culoare dar pot avea şi culori diferite.
Elementul următor de decor, în ordinea cusutului pe iră îl reprezintă rozeta. Pe cojoc se pot observa rozete de diferite mărimi, după necesitatea umplerii spaţiului, dar în general sunt două tipuri, mai mari şi mai mici. Rozetele arată ca nişte flori cu petale, a căror număr variază de la 6-7 până la 20, depinde de meşter, cum vrea să le coase. Unele rozete au petale drepte, altele sunt înclinate, în genul unei morişti. Rozetele mici au o bobiţă în centru iar cele mari pot avea o bobiţă sau o bulină în centru. Bobiţe sunt şi în vârful fiecărei petale. Rozetele mari, ca şi şirurile de buline au contur, sunt încadrate, de drumul robilor, cu rol de marcare a registrelor cum s-a precizat deja.
Lalelele sunt următoarele elemente decorative ce se cos pe cojocul de Vădastra. Ele se fac din 4-8 şnururi, ce au 2-3 culori ce alternează. În mijloc au umplutură şi uneori o bobiţă. Bobiţe se folosesc şi pentru cele patru colţuri ale lalelei sau în zona vârfului, pentru a demarca şnururile, petalele lalelei.
Merişoare se numesc următoarele elemente decorative. Se lucrează în două culori ce alternează şi între ele se află o bobiţă. Ele se numesc merişoare dar seamănă mai mult cu o semilună sau cu o inimioară.
Realizarea cojocului
La final se adună toate piesele necesare cojocului de Vădastra - cele patru părţi cusute cu elemente de decor, celelalte părţi croite, cu blană scurtă, găitanul, zagaraua, nasturii, pentru încheierea pieptarului.
Mai întâi cele două părţi ce formează spatele se unesc cu ajutorul găitanului. Acesta este un şnur negru ce se face de către femei cu croşeta sau igliţa. Spaţiul dintre cele două bucăţi încheiate cu ajutorul găitanului este cusut direct pe partea cu blană. Adesea această zonă rămâne predominant albă, culoarea pielii de oaie.
După aplicarea găitanului şi unirea celor două bucăţi de spate se aplică zagaraua. Prin zagara înţelegem blăniţa neagră de miel ce se pune de jur împrejur-la poale, la nasturi, în jurul gâtului şi o fâşie de la subraţ în jos. După zagara abia se pune blăniţa pe interior. Aceasta trebuie să fie piele de miel alb tăiat când e blana cu lână de 1-1,5 cm lungime. Se ataşează pielea peste blăniţă şi se încheie spatele cu piepţii în zona umerilor şi pe lateral după care se tiveşte în jurul gâtului şi la subţiori. Nasturii se pun ultimii. Ei se fac de către meşter, fiecare în parte, din câte o fâşie de piele de aproximativ 15 cm lungime şi 3 cm lăţime cu ajutorul unei sule de nasturi.
Aceasta este povestea confecţionării cojocului, cam tehnică poate, dar este aşa cum a relatat-o meşterul. În cele ce urmează pentru a afla mai multe despre meşter şi meşteşug voi reda un interviu pe care l-am luat cu un an în urmă.